Este pictorul care l-a determinat pe Nicolae Grigorescu sa exclame: ”In sfarsit, am un succesor!” Continuand pe directia trasata de marii pictori Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu, Stefan Luchian este reprezentantul de seama al picturii romanesti de la inceputul secolului XX. Astazi se implinesc 96 de ani de la moartea sa.
Stefan Luchian s-a nascut la 1 februarie 1868 in Stefanesti, judetul Botosani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu.
Vocatia viitorului pictor ii este intuita de la o varsta frageda. In ciuda eforturilor mamei sale de a-l inscrie la scoala militara, Luchian isi urmeaza inclinatiile spre desen si culoare. „Eram un pici; ma daduse de curand la scoala. O matusa, la un Pasti, mi-a adus in dar o stea cu acuarele d-acelea proaste. Mama isi bea cafeaua afara, in pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat in odaia de musafiri. O uitase descuiata. M-am asezat la un perete si da-i, si da-i! Imi pusesem in gand s-o fac pe Safta, bucatareasa noastra. Ma, si era urata! Biata mama, ce mai intindea de noi…“ , obisnuia artistul sa povesteasca despre inceputurile sale, evocandu-le cu drag.
Imediat dupa absolvirea Scolii de arte frumoase din Bucuresti, intre anii 1885 – 1889, Luchian continua studiile la Academia de Arte Frumoase din Munchen (1890) unde, printre alte activitati, executa copii dupa operele lui Correggio si Rembrandt. Intre 1891 si 1892, isi desavarseste studiile la Academia Julian din Paris si in perioada imediat urmatoare se afirma ca unul dintre cei mai apreciati pictori ai epocii, expunand la societatea Tinerimea artistica. Anul 1896 marcheaza Expozitia artistilor independenti, organizata in tara, impreuna cu alti artisti, doi ani mai tarziu participand la infiintarea societatii artistice Ileana.
Pe parcursul formarii sale ca pictor, Luchian este influentat de stilul Art Nouveau, dovada fiind buchetele de flori sau imprimeurile cu motive din natura. Remarcabile in acest sens sunt tablourile “Moara“, “Peisaj de camp” sau “Turnul de la Brebu”, in care impresiile realitatii inconjuratoare sunt transpuse cu o eleganta aparte, conferind senzatia unui echilibru misterios si inedit.
Luchian a fost in egala masura peisagist, portretist, autor de compozitie si naturi statice, in special flori. In peisaje, atentia artistului este focalizata pe natura si pe unitatea dintre vegetatiile abundente si prezentele umane. Lucrarile sale reprezentative in acest sens sunt: Ultima cursa de toamna (1892); Margine de crang (1903); Birt fara musterii (1903); Marea Neagra la Tuzla (1904); Salciile de la Chiajna (1906); Fantana de la Brebu (1908); Dupa ploaie (1909); Moara de la poduri (1909); Vara (1912).
Picteaza numeroase tablouri cu flori ridicand acest gen la un inalt nivel de abordare artistica precum Dumitrita (1904); Garoafe (1907); Flori de tufanica (1908); Anemone (1910); Trandafiri (1910); Maci (1910). Realizeaza portrete ca Safta florareasa (1901); Mos Nicolae Cobzarul (1906) si seria de autoportrete, Un zugrav (1907). Izbucnirea rascoalelor taranesti, in anul 1907, insotita de perioada tulbure a vremii, reprezinta tematica picturilor lui Stefan Luchian, relevanta in lucrarile: Dupa munca, spre casa (1905); La impartitul porumbului (1905).
Boala pictorului, survenita in preajma varstei de 33 de ani, indreapta atentia acestuia catre pasteluri. In acest stadiu, realizeaza unele dintre cele mai impresionante picturi ale florilor. Un reprezentant de marca al acestei perioade este tabloul “Anemone”.
Artistul trece in nefiinta in noaptea de 27 spre 28 iunie a anului 1916, la Bucuresti, fiindu-i conferit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Romane.
Capodoperele sale raman marturia incontestabila a personalitatii remarcabile a lui Stefan Luchian.
In Bucuresti, pe strada Mendeleev (in apropierea Pietei Amzei), memoria artistului se pastreaza in casa unde este consemnata, discret, biografia pictorului: In aceasta casa a trait, a lucrat, a suferit si a murit neinteles pictorul Stefan Luchian (1868-1916).
