Cine se apropie de tabloul lui Francis Bacon va primi o palma buna peste fata data de un suflet sucit si astfel, cu acea intelegere sinuoasa si puternica vizual a artei, care provoaca experiente senzoriale mai mult decat intelegeri rationale, este cinematograful lui David Lynch si filmul despre care vorbim astazi, Mulholland Drive.
Lansata in Statele Unite in 2001 (a ajuns in Spania in martie 2002), aceasta lucrare parea uitata de publicul larg pana cand in 2016 a fost considerat cel mai bun film al secolului XXI conform unei liste intocmite de BBC pe baza filmului vot de 177 critici.de la -aproape- toata lumea. Un thriller-drama suprarealist pe cat de neclasificabil pe atat de acesta a fost pe podiumul celor mai apreciate lucrari cinematografice ale acestui secol, cele mai apreciate, de fapt.
In iunie viitor, va fi relansat in cinematografe de catre Avalon, producatorul si distribuitorul independent de film, cu ocazia aniversarii premierei sale. Locurile si orasele alese pentru acest eveniment sunt cinematografele Golem din Madrid si Balmes Multicines din Barcelona si, timp de cel putin o luna, se vor putea vedea, pe langa Mulholland Drive (2001), alte sapte titluri iconice ale lui David. Filmografia lui Lynch: Eraserhead (1977), The Elephant Man (1980), Blue Velvet (1986), Wild at Heart (1990), Twin Peaks: Fire Walk With Me (1992), Lost Highway (1997) si O poveste adevarata ( 1999).
Mulholland Drive, de la seriale nenascute pana la un lungmetraj legendar
Penultimul lungmetraj al lui David Lynch a fost creat si conceput ca un serial de televiziune. ABC a vrut sa repete succesul obtinut cu zece ani in urma cu Twin Peaks, dar Lynch a venit cu o creatura atat de complicata, incat producatorii retelei au decis sa nu investeasca intr-un produs atat de complex de inteles.
Cateva scene lesbiene suficient de succint, dar in acelasi timp explicite, pun finalul unei intrigi misterioase care se intoarce pe dos, ca un sosete, pentru a ne arata in ultima treime a filmului cusaturile problemei.
Episodul pilot a devenit astfel un lungmetraj iar Canal Plus France a achizitionat drepturile cu intentia de a-l transforma intr-un film potrivit pentru cinematografele comerciale. Cateva timp mai tarziu, cateva scene lesbiene succinte, dar in acelasi timp explicite, pun finalul unei intrigi misterioase care se intoarce pe dos, ca un ciorap, pentru a ne arata cusaturile problemei in ultima treime a filmului. In ciuda acestui fapt, structura sa narativa haotica si dragostea lui Lynch pentru spectacolele imaginative care lasa loc unor interpretari nesfarsite fac ca Mulholland Drive sa ne invarteasca in cap in asa fel incat dezvaluirea completa a misterului sau este aproape ca si cum am incerca sa raspundem la intrebarile despre cine suntem si unde. mergem.
Intr-un fel, este la fel. Cinematograful lui Lynch este experimental si intentia lui este sa-l faca pe spectator sa simta, nu sa-l faca sa inteleaga. A inteles cineva pe deplin Tenet? Raspunsul este complet irelevant pentru ca tot ceea ce vedem este atat de fantastic si fantezist incat setul de idei expus provoaca doar o reactie fizica sau aproape fizica.
Mulholland Drive poate fi explicat in milioane de moduri diferite (intr-adevar, s-a facut) si aceasta este, intr-un anumit fel, una dintre atractiile lui David Lynch si cinematograful sau. Jocul dezvaluirii unui mister este intotdeauna fabulos.
Prim-planurile si fotografiile sale detaliate (uitati-va la lampa rosie cu telefonul negru si scrumiera plina cu mucuri de tigara) sunt o marca inregistrata a casei si indicii ale intrigilor, alaturi de muzica ambientala care ne deranjeaza. De obicei, impregneaza totul cu un subplot, cum este cazul Mulholland Drive, care poate vrea sa ne faca sa intelegem ceva din intriga principala, dar pentru a realiza aceasta performanta, o a doua sau a treia vizionare a filmului este intotdeauna, intotdeauna necesara.
„Aceasta poveste este putin despre afacerea – Hollywood-ului – in ceea ce priveste subiectul sau, dar este si despre alte lucruri. Totul iese din idei. Stilul vine din idei”, a declarat David Lynh intr-un interviu pentru La Cronica in 2002. Aceste „alte lucruri” sunt relatia dintre Diane Selwyn/Betty (Naomi Watts) si Camilla Rhodes/Ritas (Laura Elena Harring); o relatie de dragoste care nu se termina bine pentru niciunul dintre ei. Dar pentru actrita Naomi Watts acest personaj atat de poliedric, intens interpretat si care ne lasa lipiti atat de dulceata lui, de senzualitatea lui, sau de rautatea lui (acel test de scenariu pentru un film cu actorul Robert Forster intr-un prim-plan voyeur iti taie respiratia), de saltul in lume faima dupa ani in care a trecut neobservata. Dupa Mulholland Drive am vazut-o extraordinara in multe alte filme (21 de grame, 2003; The Impossible, 2012…) dar ceea ce face in Mulholland Drive si cum o face este si va fi cea mai buna performanta a ei.
