Ceea ce sta la baza acestei povesti este forta interioara a acelei fiinte umane incepatoare care isi traieste viata nefavorabila, dar stimulatoare senzorial.
Cand Albert Camus a murit, avea 46 de ani. Un accident de circulatie – el nu conducea – parea sa-si justifice gandirea despre absurdul care domina viata. In valiza lui a fost gasit manuscrisul unui roman in curs.
Asta a fost in 1960, in 1994, din acele texte scrise in graba, fara punctuatie aproape deloc, cu numeroase note in marja, s-a publicat acel roman neterminat. Rezultatul este o lucrare care, uneori, arata cusaturile, care nu este perfect structurata, care contine capitole disjunse si o concluzie abrupta, dar in care toate acestea prea putin conteaza, deoarece contine multe pagini de calitate literara. cel mai bun din secolul trecut.
Cu putin timp inainte de a muri, ii spusese unui jurnalist: „Munca mea inca nu a inceput”. Si aceasta afirmatie este ceva ce se intelege cand citesti acest roman. Suntem la un punct de cotitura. Dupa Strainul si Ciuma , care erau doua romane bune, dar in care stralucirea si emotia erau cuprinse, gasim in Primul om un stil cu totul diferit, mult mai intens.
Daca Camus ar fi trait mai mult, lungimea acestui roman s-ar fi triplat cel mai probabil. Si este ca ceea ce ne spune aici este copilaria si prima parte a adolescentei unui anume Jacques care, evident, este alter ego-ul sau. Este asadar un roman autobiografic si dovada este ca, in unele ocazii, este acel manuscris provizoriu, Camus greseste, si plaseaza numele personajului real in locul celui inventat minim.
Prin aceasta poveste suntem invitati sa abordam mecanismele prin care un copil sarac „in mijlocul unei familii invalide si ignorante, cu sangele sau tanar si galagios”, care traieste in Algeria franceza a vremii sale, reuseste sa-si croiasca drum in viata, sa creasca intelectual si sa ajunga sa fie recunoscut cu Premiul Nobel.
Printre acele indicii pe care ni le da, pentru a afla secretul, se numara si cel al iubitului sau profesor de scoala primara, pe care il recunoaste ca avand o putere decisiva pentru atitudinea sa, lucru pentru care ii va multumi personal prin scrisoare cand, inca atat de tanar, este decorat cu cea mai inalta distinctie literara. Ultimul moment pe care il petrece in acea clasa este povestit de Camus cu frumusetea obisnuita care patrunde in aceasta carte: „Atunci s-a repezit la fereastra, uitandu-se la profesorul sau, care l-a salutat pentru ultima oara si l-a lasat singur, iar in loc de bucuria succesului, o imensa durere de copil i-a zguduit inima, de parca ar fi stiut dinainte ca cu acest succes tocmai fusese smuls din lumea nevinovata si calda a saracilor, o lume inchisa in sine ca o insula in societate.
La fel ca multi altii, familia lui venise in acea Algerie franceza „fugand din mizerie sau persecutie pentru a gasi durere sau piatra”. Pentru ca conditiile pe care le-au gasit erau dure: „Si noaptea femeile plangeau de oboseala, de frica si de dezamagire”. Ca Jacques sau Albert apartineau deja unei a doua sau a treia generatie: „Si copiii si nepotii celor din acel tinut asa cum era el, fara trecut, fara morala, fara lectii, fara religie, dar fericiti sa fie si sa fie in lumina, angoasa in fata noptii si a mortii”.
Cautarea memoriei tatalui este punctul de plecare al acestei povesti. Jacques vrea sa stie cine era acel barbat care murise cand avea doar cateva luni, in timpul Primului Razboi Mondial: „Da, cat de morti erau! Cum au tot murit! Tacut si izolat de toate, asa cum tatal lor a murit intr-o tragedie de neinteles, departe de patria lor trupeasca, dupa o viata cu totul involuntara. Jacques nu va inceta sa se simta orfan toata viata: „In care fiecare este primul barbat, unde el insusi trebuia sa creasca singur, fara tata, fara sa fi cunoscut acele momente in care tatal cheama fiul cand are ajuns la varsta ascultarii, sa-i incredinteze secretul familiei, sau o veche tristete, sau experienta vietii sale”.
In aceasta naratiune exista o abundenta de intim documentar, senzorial, intotdeauna pe un ton apropiat de liric. Este emotia amintirii si un fel de recunostinta brusca fata de momentele grele pe care le-a trebuit sa le traiasca, pentru ca in ele era foarte prezenta in el o forta interioara care nu-i nega perceptia frumusetii arzatoare. Retrospectiv, concluzioneaza: „Abandonat nadejdii oarbe ca acea forta intunecata care de atatia ani il ridicase deasupra zilelor – hranindu-l fara masura, la fel ca cele mai grele imprejurari -, i-ar da si ea, si cu aceeasi neobosit generozitate. cu care i-a dat motive sa traiasca, motive sa imbatraneasca si sa moara fara razvratire”.
Nu a avut tata, dar a avut o mama pe care o iubea, dar care a jucat un rol secundar in casa lui. Era ucigator sa lucrezi afara si in interiorul ei. Era pe jumatate surda, iar vocabularul ei era chiar mai limitat decat al bunicii ei. Nu-si amintea sa fi vazut-o bucurandu-se de vreo distractie reala in viata ei: „A rasfoit revistele ilustrate si s-a uitat din nou prin acea fereastra la miscarea aceleiasi strazi pe care avea sa o contemple jumatate din viata”.
Responsabil era bunica lui, o femeie de origine mahoneza, cu mintea inchisa, adaptata la cele mai dure conditii. Era capabil sa-l ofere pe Jacques/Albert cu pedepse corporale punctuale. Cand a intrat in liceu, vara avea trei luni de vacanta si bunica nu a putut sa conceapa, pentru ca nu avusese nicio zi libera in viata ei. „Anul acesta vei munci sa aduci cativa bani acasa. Nu poti ramane asa, fara sa faci nimic.” Dar, pentru acest adolescent, a nu face nimic insemna tocmai munca: „in realitate, Jacques credea ca are multe de facut, intre scaldat in mare, ratacire pe strazile din Belcourt si citit reviste ilustrate, romane populare ”. Dar, in ciuda acestor limitari, Jacques si-a iubit bunica. Cand mergeau la film, el ii citea etichetele filmelor mute. Ea abia le intelegea, era atat de partiala in vocabular. Si baiatul a trebuit sa tipe la el. Ceilalti spectatori s-au plans. Asa ca odata a tacut: „mai avea amintirea uneia dintre acele sedinte in care bunica, din minti, a ajuns sa plece, in timp ce el o urmarea plangand, suparat de ideea ca a stricat una dintre putinele placeri. a vietii.nefericitii si irositi saracii bani pe care ii aveau.
In roman sunt diverse momente in care se manifesta invatarea vietii. Ca urmare a unei pedepse nedreapte, o palma de preot: „si de-a lungul vietii numai bunatatea si dragostea l-au facut sa planga, niciodata raul sau persecutia, care i-au intarit, dimpotriva, sufletul si hotararea lui”. Sau cand vorbeste despre unchiul sau Ernest, un surd total, foarte limitat in expresie, desi subtil si viclean: „bunica avusese intotdeauna un punct slab ciudat pentru el, pe care Jacques, de indata ce a citit ceva, i-a atribuit-o. faptul ca Ernest era un invalid (cand sunt atatea exemple de parinti care, contrar acestei prejudecati, se indeparteaza de copilul cu handicap)”.
Pe scurt, ceea ce sta la baza acestei povesti este forta interioara a acelei fiinte umane novice care isi traieste senzorial viata nefavorabila, dar stimulatoare, adaptandu-se imprejurarilor fara a-si trada etica incipienta, sensibilitatea sa atenta: „acea noapte in el, da, acele intunecate si incurcate. radacini care il legau de acel pamant splendid si inspaimantator, de zilele lui toride si noptile rapide care stapaneau sufletul si care fusese ca o a doua viata, poate mai reala sub aparente cotidiene decat prima si a carei istorie era facuta dintr-o serie de dorinte intunecate si senzatii puternice si de nedescris, miros de scoala”. Si acea dorinta de a trai, curajul in fata misteriosului: „o pofta devoratoare de viata, o inteligenta obscure si avida”.
Da, este pacat ca romanul nu continua, ca nu stim cum se desfasoara si creste viata acelui tanar pasionat . Despre autor, desi nu atat de mult in propria sa descriere literara, cunoastem semnele ultimilor sai ani. La finalul editiei sunt transcrise notele unora dintre directiile prin care acest roman ar fi putut fi largit si prelungit. Sa ramanem intrerupti, ca si el, bucurandu-ne de acest tribut adus vietii grele, autentice, care sta pe posibilitatea captivanta a disperarii; o viata, al carei scop ferm coexista, fara tresarire, cu greutatea absurdului.
