Ca orice parinte, Jon este profund in acord cu ciudateniile copiilor sai. Cel mai batran al lui? Uneori linistit, dar extrem de amuzant. Copilul lui mijlociu? Il evalueaza pe tata cu 10 din 10 pe scara jenei si nu are nevoie de o imbratisare. Fiul lui de 10 ani, bebelusul familiei, este cel emotionant. „Fiul meu cel mic s-ar urca inapoi in pantecele sotiei mele daca ar putea”, spune Jon. „El este acel copil.”
Titluri Stiri stiintifice, in casuta dvs. de e-mail
Titluri si rezumate ale celor mai recente articole Stiri stiintifice, livrate in casuta dvs. de e-mail in fiecare joi.
O parada neasteptata a starnit traficul, asa ca Jon a parcat ilegal de-a lungul unei borduri galbene de pe strada 36, langa locul unde astepta socrul sau. Era timpul sa plec. Cel mai mic a dat ultima imbratisare. „Si-a ridicat privirea, speriat si trist”, spune Jon si a intrebat: „Tata, ma duc sa te vad din nou?”
Intrebarea aceea a oprit ceasul. „Am fost de genul „Oh, omule”,” spune Jon. „A fost unul dintre acele momente in care am trait-o prin ochii lui. Si m-am speriat pentru prima data.”
Pana la revedere, Jon nu dorise sa traiasca. Ani de zile, a avut o dorinta constanta de a muri – vorbeste despre asta ca si cum ar fi o dependenta – in timp ce a luptat cu depresia profunda si debilitante. Dar intrebarea fiului sau a strapuns acea greutate si a ajuns la ceva in interiorul lui. „A fost prima data cand m-am gandit cu adevarat la asta. Am spus: „Sper sa nu mor”. Nu am avut acest sentiment de atata vreme.”
Acea imbratisare a avut loc in jurul orei 17:00 pe 21 august 2022. Douasprezece ore mai tarziu, Jon a fost transportat intr-o camera chirurgicala.
Acolo, la spitalul din Mount Sinai, la sud-vest de Central Park, membrii echipei de chirurgie au insurubat capul lui Jon intr-un cadru pentru a-l tine nemiscat. Apoi l-au amortit si i-au facut doua gauri mici prin varful craniului, cate una pe fiecare parte. Prin fiecare gaura, un chirurg a infipt adanc in creier un fir lung si subtire punctat la capat cu electrozi. Cablajul, atasat sub piele, s-a serpuit in jurul exteriorului craniului lui Jon si s-a scufundat in spatele urechii lui. De acolo, un fir s-a infasurat in fata, intalnind o cutie de control alimentata de baterii pe care chirurgii i-au implantat-o in piept, chiar sub clavicula.
In timpul interventiei chirurgicale si in zilele urmatoare, medicii au trimis mici impulsuri de electricitate in creierul lui Jon. In moduri care sunt inca neclare, aceasta modificare electrica schimba mesajele care se misca intre diferite regiuni ale creierului. Medicii si cercetatorii au avut ceea ce pare a fi un obiectiv indraznet: au vrut ca aceste impulsuri sa-l scoata pe Jon din intunericul depresiei.
Jon este unul dintre zecile de oameni din Statele Unite aflate in prezent in studii clinice care au ca scop vindecarea tulburarilor mintale cu implanturi cerebrale. Tehnica se numeste stimulare cerebrala profunda si este construita pe premisa stiintifica ca stimularea electrica poate reseta creierele care sunt in stransoarea unor tulburari psihice puternice si devastatoare, cum ar fi depresia, tulburarea obsesiv-compulsiva si tulburarea de stres post-traumatic.
Urmariti un videoclip cu Jon care descrie depresia lui, experienta cu DBS si modul in care sanatatea sa mintala ii afecteaza familia.
Introducerea stimularii profunde a creierului
Am auzit pentru prima data despre stimularea creierului profund sau DBS, in urma cu mai bine de un deceniu, in 2010. Ca reporter stiintific, stateam intr-o sala de conferinte cavernoasa plina de oameni de stiinta in neurostiinta din San Diego. Ascultam o prezentare a lui Helen Mayberg, un neurolog si om de stiinta care se afla atunci la Universitatea Emory din Atlanta. In timp ce vorbea, Mayberg a explicat publicul prin ratiunea stiintifica a ideii ca electrozii impinsi in creier ar putea atenua depresia severa.
Primiti jurnalism stiintific excelent, de la cea mai de incredere sursa, livrat la usa dumneavoastra.
Spre sfarsitul prezentarii sale, Mayberg a aratat un videoclip cu o femeie care suferea de depresie severa. Cu o zi inainte de filmarea filmului, medicii au implantat electrozi in creierul femeii. Cercetatorii din videoclip au activat stimularea si intr-un minut, exact asa, femeia a vrut sa zambeasca si sa rada. Acea transformare m-a impresionat si, judecand dupa reactia publicului, si pe multi alti oameni.
In noiembrie 2022, l-am intalnit pe Mayberg, din nou la o intalnire de neurostiinta, din nou in San Diego. Am vorbit despre ceea ce s-a intamplat in anii de la acea prezentare si unde se indreapta aceasta cercetare. Nu a fost un drum usor, spune Mayberg, care acum conduce Centrul Nash Family for Advanced Circuit Therapeutics de la Scoala de Medicina Icahn din Muntele Sinai. Stiinta DBS a luat o multime de intorsaturi si intorsaturi.
La fel si calatoriile oamenilor care au participat la aceasta cercetare. Pentru a auzi una dintre acele povesti, Mayberg m-a pus in legatura cu Jon.
Pentru acest serial, am vorbit cu el si sotia sa, precum si cu alte trei persoane care au trait cu depresie severa si sunt acum tratate cu stimulare profunda a creierului. Drumurile acestor oameni au fost incredibil de grele. Si, desi inca se confrunta cu provocari, au fost foarte clari despre ce a facut DBS pentru ei: aceasta operatie experimentala pe creier le-a redat viata.
Pentru stimularea profunda a creierului, fire subtiri care contin electrozi au fost introduse adanc in creierul lui Jon Nelson, unde se crede ca modifica activitatea cailor neuronale.
Intunericul depresiei
Jon este un tip ascutit, amuzant de varsta mijlocie, un „personaj” auto-descris, care locuieste intr-un orasel pitoresc la nord-est de Philadelphia. Este un tata cu trei copii ocupati si un garaj plin cu bete de hochei, tampoane de prindere pentru softball, crose de golf, mingi de tot felul, biciclete, patine in linie, o poarta cu plasa si un scuter alb super dragut. Este un antrenor (hochei si softball) cunoscut pentru ca elibereaza „isme” si expresia „O sa-ti dau niste sfaturi de viata”. Este un sot care isi face griji ca sotia lui face prea multe si nu are grija de ea insasi. Este in reclama, o persoana care obisnuia sa-si iubeasca prietenii pe langa focarul lui.
Timp de un deceniu, Jon si-a lasat personalitatea sa iesita sa-l poarte in timp ce se straduia sa-si depaseasca depresia. Boala lui si gandurile de sinucidere pe care le-a fortat asupra lui s-au agravat in ultimii cinci ani. In exterior, Jon era tipul hipersocial si functional pe care toata lumea se astepta sa fie. Dar in interior, depresia lui profunda a fost un iad privat, spune el. „Eu as fi cel care sta in fata tuturor, ducand un toast cu sampanie, apoi as fi condus acasa si as vrea sa-mi trantesc masina intr-un copac.”
Jon fanteza despre alte morti: un jaf, un accident de avion. Pana cand fiul lui Jon l-a intrebat daca il va vedea pe Jon din nou, in seara dinaintea procedurii, Jon a alimentat chiar putina speranta ca ar putea muri in timpul operatiei pe creier pentru care s-a oferit voluntar.
Depresia lui Jon i-a furat si motivatia, lasandu-l strans si izolat de familia sa. A mancat in exces, a adormit prea mult si a baut prea mult. Cele mai rele intinderi ale lui, banuieste el, si-au lasat familia traumatizata.
Terapie prin vorbire, antidepresive, antipsihotice, ketamina, canabis, stimulare magnetica transcraniana (in care campurile magnetice vizeaza celulele nervoase prin craniu), cateva perioade de tratament rezidential, chiar si terapie electroconvulsiva, care l-a lasat cu o pierdere intensa a memoriei – niciunul dintre aceste tratamente nu a functionat in mod sigur. pentru el.
Se estimeaza ca 280 de milioane de oameni din intreaga lume sufera de depresie majora. Un subset din acel numar urias va cadea in cele din urma intr-un diagnostic care suna fara speranta: „depresie rezistenta la tratament” sau „depresie insolubila”. In Statele Unite, se estimeaza ca 2,8 milioane de oameni au acest diagnostic.
