Niciodata nu mi-a placut Bucuresti-ul in intregime. In fiecare zi vad mizerie, aglomeratie, galagie, zapuseala, manele date la maxim, caini , vagabonti s.a. , in fiecare zi ma ingrozesc. Totusi, de fiecare data cand plec in strainatate mi se face dor, oricat de frumos ar fi acolo.. intotdeauna am un sentiment de implinire cand ajung inapoi.
Pentru ca marele oras(care nu e chiar asa de mare in comparatie cu alte orase, dar e mare in sufletul meu) e ACASA pentru mine. Cand ma prinde o ploaie torentiala cu prietenii in Herastrau, atunci simt cu adevarat ca mi se inalta spiritul, iar apoi orasul este spalat, curatit. Numai ramane decat mirosul dulce si proaspat al naturii. Apropo de miros, ati observat cum cu fiecare anotimp ce vine Burestiul isi schimba parfumul. Ies din casa si imi zic ”Miroase a iarna” sau a primavara… Desi griul vesnic si posomorat al blocurilor ma enerveaza la culme am uneori momente de reverie. Ca atunci cand ninge prima oara si se asterne un strat subtire si pufos de zapada, ca atunci cand strazile sunt pline de zapada si, bineinteles, ca nimeni nu a dezapezit strazile si toata lumea merge pe mijlocul soselei, ca atunci cand frunzele pica incet, incet formand un covor rosiatic, ca atunci cand totul inverzeste.
Atunci, parcurile se reintorc pe tron, atunci ele sunt adevaratele vedete. Desi spitalele din Bucuresti sunt mari, urate, puturoase si ineficiente tot pot sa zambesc atunci cand vad un apus de soare ,care mangaie cu razele lui sangerii blocurile si orasul, de la etajul 10 un balcon din spitalul Bagdasar. Tot pot sa zambesc in fiecare dimineata la auzul sunetului dulce al unei chitari sau al unui nai ce canta singuratic la o gura de metrou. Tot pot sa zambesc atunci cand beau un ceai cu prietenii la Carturesti. Si chiar daca sunt multi oameni pe care nu poti sa ii numesti ”oameni”, acolo, undeva in ”satul acesta mare” imi pot gasi prietenii si familia. Pot gasi oameni necunoscuti care sa imi zambeasca doar pentru ca ascult aceasi formatie ca ei. Pot sa ma distrez in cafenelele, cluburile si la concertele din Bucuresti. Si atunci cand vreau sa fiu singura pot sa imi iau o carte si sa ma plimb in mijlocul saptamanii in Tineretului, atunci cand nu e nimeni. Ma asez pe malul lacului, sub o salcie si uit de griji. Unde ar mai fii distractia daca nu ar fi si o parte urata a Bucurestiului? Cum am putea vedea partile cu adevarat frumoase?
Cum am putea vedea micile minuni, daca nu ar fi parti urate, parti groaznice ale Bucurestiului?
De aceea iubesc Bucurestiul : pentru bancile mazgalite pe care dezcoperi nume ale unor persoane care au impartit cu tine acelasi colt de lume, pentru privelistile de pe Arcul de Triumf pe care poti sa il vizitezi doar de putine ori pe an, pentru verdele parcurilor si asa putine, pentru aglomeratia din oras care te face sa iti pierzi timpul pentru ca atunci poti observa arhitectura cladirilor de pe Victoriei sau de pe alte strazi, sau pentru ca atunci poti sa citesti un ziar si sa razi de gogomaniile scrise acolo, pentru oamenii prosti care locuiesc aici pentru ca prin ei iti dai seama de oamenii de calitate care locuiesc aici, pentru ca atunci poti cu adevarat sa iti apreciezi prietenii, pentru casele parasite de pe Kisselef in care intri fara voie ca sa descoperi o casa maiestuasa, invaluita de mister si de istorie. De aceea iubesc Bucurestiul!