Odata cu discutia despre subventiile cu fonduri publice pentru serviciile de transport urban in regiunea AMBA, problema finantelor provinciale a revenit pe scena. La Formosa, ministrul de Interne, Eduardo „Wado” de Pedro, a spus ca nu exista provincii irealizabile, dar ca „ceea ce este irealizabil este sa guvernezi doar pentru orasul Buenos Aires”.

Guvernatorul din Jujuy, Gerardo Morales, a declarat ca CABA „nu produce nimic si toti banii sunt acolo”. In timp ce declaratiile politicienilor continua, aprobarea unei legi care directioneaza repartizarea resurselor cu echitate este un obiectiv care se intarzie de multi ani.Si intre timp, raioanele care contribuie cel mai mult se plang pentru ca spun ca nu primesc proportional cu ceea ce dau, iar cele mai in urma nu vor sa piarda ceea ce li se trimite.

Un studiu al firmei de consultanta FMyA, condus de economistul Fernando Marull, concluzioneaza – pe baza datelor din produsul geografic brut (GGP) provincial – ca jurisdictiile cele mai afectate in distributie sunt CABA, care reprezinta 17% din PIB-ul national si nu primeste decat 2,4% din totalul transferurilor automate, si provincia Buenos Aires, care contribuie cu 33% din PIB si primeste 21% din resursele distribuite. Ei sunt urmati de Neuquen si Chubut. Pe de alta parte, cele mai beneficiate provincii sunt Chaco (primeste aproape 5% din coparticipare si genereaza 2% din produs), Formosa (contribuie cu 1% si primeste 3%) si Tucuman (2% si 3%, in fiecare caz). Jurisdictiile, acestea din urma, care au niveluri ridicate de informalitate si saracie si o pondere mare a angajarii publice in totalul ocupatiilor.

Un raport de la Ieral of the Mediterranean Foundation indica faptul ca anul trecut Buenos Aires a primit 24,4% din totalul transferurilor de la Natiune catre provincii; A fost urmat de Cordoba (8,2%), Santa Fe (8,1%), Chaco (4,7%), Entre Rios (4,4%) si Tucuman (4,2%). Toti restul au participat cu mai putin de patru procente.

In Catamarca, Corrientes, Chaco, Formosa, Jujuy, La Rioja, San Juan si Santiago del Estero, resursele de origine nationala depasesc 80% din veniturile fiscale (cu varfuri de 90% in La Rioja si Formosa).

In ceea ce priveste angajarea publica, institutul raporteaza ca in jumatate din jurisdictiile tarii sunt mai multi lucratori publici decat privati. Media nationala este de 53% si sub acest indice sunt doar CABA, Mendoza si Salta. In 53% sunt Cordoba, Santa Fe si Buenos Aires.

De la Politikon Chaco, economistul Alejandro Pegoraro arata ca schema actuala de distributie „adanceste asimetriile si descurajeaza” politicile care duc la dezvoltarea resurselor proprii.

Reforma constitutionala din 1994 prevedea adoptarea unei noi legi a coparticiparii. Au trecut 27 de ani si asta nu s-a realizat. Pe langa aceasta repartizare, Natiunea transfera fonduri guvernantilor fara criterii specifice. „In loc sa ajute la echilibru, aceste schimbari sunt de obicei legate de apropierea politica si, in general, adancesc asimetriile”, spune Pegoraro. Grafic cu cazul Formosa, care, in termeni relativi, primeste mai mult sprijin suplimentar de coparticipare decat Mendoza.

Marcelo Capello, economist la Ieral, subliniaza ca exista si alte moduri prin care provinciile primesc resurse in mod explicit sau implicit. De exemplu, exista cheltuielile nationale care se executa in acele teritorii si beneficiile fiscale pe care unii le obtin, implicit, datorita existentei unor regimuri de promovare, precum cel din Tara de Foc.

O alta modalitate de a analiza problema, conform calculelor facute de Ieral, este sa observam cati bani pe locuitor merg in fiecare raion pentru transferuri de la Natiune. Gama variaza intre 246.000 de dolari in Tara de Foc si 41 de dolari in orasul Buenos Aires. Aceasta radiografie arata ca exista o „inegalitate mare” chiar si intre provincii similare din aceeasi regiune: Catamarca si La Rioja primesc de 2,3 ori resursele pe locuitor care sunt transferate in Salta; Formosa, de 2,2 ori cat primeste Misiones (a retrogradat si Corrientes); La Santa Cruz merge, masurata pe locuitor, de 1,8 ori cat merge la Chubut, iar Santa Fe primeste de 1,25 ori cat merge la Mendoza.

In cazul CABA, clarifica Capello, desi este jurisdictia care primeste cele mai putine transferuri pe cap de locuitor, exista totusi servicii prestate de Natiune – Justitie sau apa si canalizare –, iar in alte jurisdictii se confrunta guvernele provinciale. „Dar acest lucru nu justifica faptul ca, de exemplu, doriti sa transferati obligatia de a face fata subventiilor de transport catre CABA si nu catre provincia vecina Buenos Aires, ambele mult mai favorizate de aceste subventii decat restul jurisdictiilor”, subliniaza el. 

„In loc sa ajute echilibrul, intorsaturile in afara legii coparticiparii sunt de obicei legate de proximitatea politica si adancesc asimetriile” (Alejandro Pegoraro, Politikon Chaco)

Cifrele arata ca, fara contributii extraordinare din partea Natiunii, exista provincii care nu ar putea supravietui. O dezbatere deschisa este daca acesti bani ar trebui sa fie transferati in continuare fara conditii si fara un audit al utilizarii lor. Potrivit datelor intocmite de Ieral, in medie 69% din resursele trimise de Natiune sunt disponibile gratuit, iar sunt raioane in care se ajunge la 80%. Dovezile, dupa cum s-a concluzionat, sunt ca cea mai mare parte se duce la cheltuielile salariale. „In jumatate din jurisdictii, angajarea publica este mai importanta decat angajarea privata formala”, se arata in raport.

Cele mai beneficiate jurisdictii, evalueaza Marull, sunt „stagnante, saracite si au putine companii private. Au nevoie de redistribuirea statului national; guvernatorii lor sunt de obicei caudillosi de la care nu cer prea mult pentru ca au voturi”.

Din cei 3,5 milioane de lucratori publici din tara, 2,5 milioane sunt din provincii si municipalitati. Districtele din nord sunt cele mai dependente de angajarea publica, in timp ce cele din sud sunt „distinse”, potrivit lui Marull, prin redeventele petroliere. Cei din centru au mai multa activitate privata.

Capello se concentreaza asupra efectului politic care deriva din a avea o dependenta financiara mai mare de Natiune: „Cu cat depind mai mult, cu atat mai mult angajament vor avea guvernatorii si legislatorii acelor provincii in practica fata de administratia nationala, iar cetatenii lor vor fi mai inclinati . sa voteze pentru cheltuieli publice mai mari, in conditiile in care acestea sunt in mare masura finantate de efortul fiscal al contribuabililor din alte provincii. Desigur, autoritatile din acele provincii platesc mai putin cost politic atunci cand maresc cheltuielile, deoarece nu au nevoie sa majoreze impozitele pe cetateni/alegatori”.

Pentru Pegoraro, viabilitatea sau dezvoltarea potentiala a fiecarei provincii este ceva limitat de alocarea resurselor nationale, dar si de eforturile guvernamentale. El sustine ca sunt multe cazuri de „vistierie bogata si provincie saraca”, unde problema nu sunt fondurile, „ci aplicarea lor si prioritatile administratiei”.

„Cu cat provinciile sunt mai dependente de fonduri, cu atat guvernatorii si legislatorii au mai multe angajamente fata de guvernul national” (Marcelo Capello, Ieral – Fundacion Mediterranea)

In acest sens, el indica cateva exemple. Entre Rios are cel mai sarac centru urban din tara (Concordia) si inregistreaza un excedent echivalent cu 11,2% din cheltuielile sale. Gran Resistencia este pe locul doi cu cea mai mare saracie, dar provincia a avut un excedent de 7,9% din cheltuieli. In Formosa si Santiago del Estero, la fel: saracie peste 47%, dar surplusuri financiare puternice.

„Gradul scazut de dezvoltare umana si nivelurile de saracie, de exemplu, nu pot fi asociate direct cu disponibilitatea resurselor de catre Natiune”, insista el. Si el califica drept erori „conceptuale” catalogarea provinciilor ca viabile/neviabile sau discutia curenta despre nivelurile de productie. De exemplu, orasul Buenos Aires are o „pondere puternica” in sectoare precum industriile culturale si economia cunoasterii si, de asemenea, desi in scadere, sustine structuri importante din industria textila, chimica, editoriala si alimentara. Si Formosa, „departe de a fi imposibil de fezabil”, are potential din productia primara, zootehnica si de petrol.

Lucrarile Ieral subliniaza ca provinciile care primesc cele mai multe transferuri nu sunt de obicei cele mai transparente. In masurarea Transparentei bugetare realizata de Cippec, cei cinci cu cele mai bune rezultate –Santa Fe, Entre Rios, Cordoba, Neuquen si CABA– se afla la mijlocul tabelului in clasamentul de dependenta al Natiunii.

La cei mai legati fiscal de administratia centrala, „exista de obicei situatii institutionale mai proaste in general, ceea ce descurajeaza investitiile private”. Aceasta determina o proportie mai mare a angajarii publice. „Nivelurile de insecuritate juridica descurajeaza investitiile”, spune Capello.

In opinia sa, Natiunea ajuta la cresterea puterii de cumparare si a cererii in provinciile cele mai inapoiate si dependente din punct de vedere fiscal dar, in acelasi timp, descurajeaza oferta privata de bunuri, in special de bunuri tranzactionabile.

In ceea ce priveste daca transporturile nationale ar trebui conditionate, Pegoraro sustine ca da. Partajarea necesita o revizuire, iar trimiterile suplimentare de partajare ar putea fi legate de un „mecanism de merit”. Nu doar nevoia specifica care justifica cererea de resurse, ci si factorii imposibilitatii provinciale de finantare a ceea ce solicita, potrivit analizei.

Pentru a limita favorurile politice, ar putea fi stabilite si limitari ale transporturilor pe baza unor criterii, propune el. De exemplu, ca niciun district nu poate primi asistenta financiara mai mare de o anumita proportie din coparticiparea sa, cu exceptia situatiilor de urgenta sau a finantarii unor lucrari publice de amploare, care „s-ar derula prin alte canale”. Pegoraro este convins ca ar trebui definita o schema unica de atribuire a ATN, deoarece livrarea acestora pe baza cifrelor de coparticipare – asa cum se face frecvent – ​​„adanceste din nou asimetriile, mai ales in perioadele electorale”.

Marull mai considera ca legea coparticiparii ar trebui reformata si sa mearga „mai departe” in factorii care sunt luati in considerare pentru distribuirea resurselor. „Asta a fost spiritul acordului fiscal din 2017, care nu exista astazi; nimic nu rupe cercul si nu este pe ordinea de zi sa faci asta”, rezuma el.

In decembrie, senatorul national de atunci al PRO Esteban Bullrich a promovat ideea, prezentata intr-o carte scrisa impreuna cu economistul Jorge Colina si avocatul Enrique Morad, de a imparti Buenos Aires in cinci provincii si a imparti municipalitatea La Matanza in doua. Aceasta reformulare ar duce la o regandire a coparticiparii si, potrivit lui Colina, este o „oportunitate de a rezolva inechitatea” de care sufera Buenos Aires. „Este si oportunitatea de a schimba regulile relatiei dintre Natiune si provincii si de a imbunatati stimulentele in favoarea dezvoltarii”, adauga el.

Pentru economist, ar fi necesar sa se elimine coparticiparea si, in schimb, sa se distribuie puterile fiscale. De exemplu, stabilirea ca tot impozitul pe venit (azi coparticiparea) este pentru Statul National si ca tot TVA-ul este pentru provincii.